Concertul de vineri, 26 ianuarie, va fi condus de maestrul Peter Oschanitzky şi conţine în program Concertul pentru două piane şi orchestră în do minor de Johann Sebastian Bach, Concertul pentru două piane şi orchestră în re minor de Francis Poulenc şi Simfonia nr.6 de Piotr Ilici Ceaikovski.
Original, concertul dublu de Bach a fost compus pentru vioară şi oboi, dar manuscrisul s-a pierdut. Reconstrucţia lui a fost posibilă deoarece în 1736, Bach l-a transcris pentru două piane. Când s-a mutat de la Köthen la Leipzig, unde compunea muzică pentru trei biserici, viaţa sa de compozitor a devenit tumultuoasă, cu atât mai mult cu cât trei dintre copiii lui cântau deja bine la diferite instrumente. Compunea mult şi transcria lucrări mai vechi pentru alte instrumente. Aşa s-a întâmplat şi cu acest dublu concert. La moartea sa existau în casă şapte clavecine — instrument cu coarde de metal şi claviatură, asemănător pianului.
Dublul concert compus de Poulenc este o lucrare plină de vervă. A fost scris la comanda Prinţesei Edmond de Pollignac şi executat în premieră în septembrie 1932, la Veneţia. Însuşi compozitorul a interpretat una din partiturile solistice. De remarcat este faptul că deşi Poulenc făcea parte din Grupul celor şase, un grup de muzicieni francezi răzvrătiţi împotriva romantismului şi impresionismului, muzica acestui concert este tradiţională, fără inovaţii armonice sau descoperiri de avangardă. El a găsit un stil propriu care făcea ca muzica sa să fie uşor de recunoscut. A împletit cu mult talent stilul clasic cu parfumul melodiilor la modă, stil Maurice Chevalier. Muzica sa este exuberantă dar niciodată vulgară sau de un sentimentalism siropos.
Ambele concerte vor avea ca solişti pe pianiştii Adriana şi Sorin Dogariu.
Valoare a culturii universale, Simfonia a VI-a, este o strălucită sinteză a mijloacelor de expresie cucerite de Ceaikovski în întreaga sa viaţă de compozitor. De altfel, simfonia poate fi considerată un testament. Ea are un program interior, nefiind dezvăluit nimănui, deşi în iarna anilor 1892-1893, când a început să o schiţeze, scria nepotului său Vladimir Davîdov că are un program pe care doreşte să-l facă viu prin muzică. Mai apoi, după compunerea lucrării, se eschiva spunând că îi este imposibil să traducă în cuvinte sentimentele descrise în muzică. Succesul enorm al simfoniei se datorează nu numai măiestriei de compozitor, dar şi bănuitei subiectivităţi cu care a fost compusă, sincerităţii ei. Între sutele de păreri ale muzicologilor se distinge un numitor comun — simfonia este expresia vieţii extraordinar de complexe a lui Ceaikovski. Poate de aceea el a iubit-o cel mai mult. A dirijat-o în premieră la 16 octombrie la Petersburg. Nouă zile mai apoi a încetat din viaţă.
Mircea Tătaru
